Pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, și din nou astăzi, 28 decembrie, Biserica ne pune înainte aceeași Evanghelie: Fuga în Egipt.
Magii nu se mai întorc la Irod. Primesc înștiințare de la Dumnezeu și aleg un alt drum. Irod, în schimb, orbit de frica de a-și pierde puterea, dă poruncă să fie uciși toți pruncii de până în doi ani.
Nebunia puterii ajunge aici la apogeu când Irod, un om aproape de moarte, se teme de un Prunc abia născut. De teamă să nu-și piardă „scaunul”, varsă sânge fără măsură.
În contrast, Dreptul Iosif primește și el veste în vis. Ia Pruncul și pe Mama Sa și trece hotarul. Fuge din ascultare, din grijă, din responsabilitate. Iosif, care ar fi putut să o repudieze pe Maria și să o dea mulțimii spre lapidare, alege să o ocrotească. Nu înțelege totul, dar ascultă. Iar prin ascultarea lui, viața este salvată, iar el însuși este dus spre sfințenie.
Aici se află miezul Evangheliei… mărirea falsă, impresia că nimic nu se poate face fără noi, că totul se prăbușește dacă pierdem controlul. Irod crede asta și ucide. Dumnezeu ne arată contrariul… lucrurile merg mai departe și fără noi. Poate chiar mai bine, uneori! Lucrarea Lui nu depinde de orgoliul nostru.
Nouă ne rămâne altceva… să ne împlinim misiunea în mod conștient, știind că lucrăm pentru Dumnezeu, nu pentru propria slavă. Tot ce trece dincolo de această măsură — mândria, autosuficiența, dorința de control — devine ispită.
Mucenicia nu începe cu sânge. Începe cu renunțarea, cu jertfirea răutății, a mândriei, a egoismului.
Iar Dumnezeu binecuvântează, susține și face ca munca noastră — jertfa la care suntem chemați zi de zi — să rodească.
Sursă foto: Doxologia
