Cerșetorii sunt peste tot. La porțile bisericilor, pe trotuare, în intersecții, la intrarea în magazine, prin parcări.
Par mai mulți ca altădată. Ne opresc. Ne cer. Ne tulbură. Aproape că ne agasează. Uneori ne apasă conștiința, alteori ne irită și ne grăbim să trecem mai departe.
Și totuși, haideți să ne punem câteva întrebări incomode:
Oare cum arată rugămințile noastre către Dumnezeu? Sunt la fel de insistente și de agasante?!
De câte ori venim înaintea lui Dumnezeu cerând aceleași lucruri, zi după zi, cu aceeași febră?
De câte ori așteptăm și noi rezolvare, schimbare, ajutor, fără ca să mișcăm viața noastră în concordanță cu cererea făcută?
De câte ori dorim să primim, dar amânăm pasul mic care ține de noi?
Cerșetorul de pe stradă cere și așteaptă. Omul din biserică se roagă (cere) și așteaptă.
Fără să jignim pe cineva, diferența o face drumul dintre cerere și faptă.
Pe Dumnezeu nu-L obosesc cererile și rugămințile noastre fierbinți. El ascultă și le primește pe fiecare.
Însă rugămintea adevărată nu rămâne doar o listă de dorințe. Ea trebuie să nască mișcare, schimbare, lucrare în interiorul nostru. Ne învață să ne ridicăm, să ne îndreptăm, să ne asumăm propria viață.
Poate că întâlnirea cu cerșetorul este și ea o oglindă, o chemare la luciditate.
Un prilej de a ne întreba ce cerem, cum cerem, cât cerem, când cerem și ce suntem dispuși să schimbăm în noi.
Pentru că Dumnezeu răspunde, dar răspunsul Lui începe, de cele mai multe ori, dinlăuntrul nostru.
