Despre Parohia Gârlași, istoria unei biserici nemuritoare!
O biserică născută din credință, care a învins cutremurele, războaiele și uitarea.
Povestea Bisericii Gârlași este o istorie a renașterii – din piatră, din rugăciune și din oameni care nu s-au lăsat biruiți nici de frică, nici de deznădejde, nici de timp.
Din izvoare vechi până astăzi...
Satul Gârlași apare pentru prima dată pomenit într-un document de la 20 mai 1662, unde un „popa Gavril ot Gârlași” își lasă semnătura pe un zapis de vânzare. Numele așezării nu e întâmplător: „gârla morilor”, un braț mai mic al râului Buzău, străbătea locul și le dădea oamenilor de lucru și pâine pe masă.
Morari, podari, lopătari sau grădinari – toți trăiau în jurul apei, iar viața lor simplă se împletea firesc cu slujirea bisericii satului, amintită în documente prin preoți și diaconi locali, chiar dacă amprenta ei nu a mai fost descoperită.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, moșia Gârlași s-a conturat prin cumpărări succesive, ajungând în stăpânirea negustorilor din Buzău și a Mănăstirii Banu. În a doua jumătate a veacului, o parte din moșie îi are ca proprietari pe Mihai Mincu și soția acestuia, Maria, cei care în anul 1780 ridică biserica existentă și astăzi.
Timpul însă a adus și încercări: în 1880, parohia a fost desființată, enoriașii fiind deserviți de preoții de la „Sfântul Nicolae”. Abia pe 9 martie 1935, printr-o decizie a Episcopiei Buzăului, Parohia Gârlași a renăscut oficial, dovedind încă o dată că nimic nu poate stinge pentru totdeauna lumina aprinsă în inimile credincioșilor.
Cronologia încercărilor
și renașterilor Bisericii Gârlași
Istoria și trecutul acestei biserici seamănă cu sufletul unui om care, de-a lungul vieții, trece prin nenumărate traume și răni emoționale. A fost lovită, prădată, dar niciodată uitată.
1780 – 1781: Medelnicerul Mihai Mincu și soția sa, Maria, ridică biserica din temelii, cu dorința ca ea să rămână mărturie peste veacuri.
1781: Lăcașul primește ca ocrotire hramul „Tuturor Sfinților“.
1802: Marele cutremur din 14 octombrie doboară bolțile și rănește grav zidurile.
1806 – 1812: Războiul ruso-turc aduce incendii și prăpăd; tradiția spune că biserica a fost și ea atinsă de flăcări.
1821: Revoluția eteriștilor lasă noi urme de suferință asupra clădirii.
1835: Mihai Rahtivanu, epistat al locului, comandă o turlă de lemn și trei cruci de fier – prima reparație notată în documente.
1838: Un nou cutremur, la 12 ianuarie, crapă zidurile și dărâmă zidul împrejmuitor.
1853: În timpul ocupației turcești, biserica este batjocorită: transformată în grajd pentru animale.
1857: Moșia Gârlași e vândută de Grigore Hrisoscoleu; biserica rămâne fără sprijin material.
1865: Se stinge părintele Ioniță, ultimul paroh stabil; de atunci, lăcașul rămâne fără preot permanent.
1880: Părintele Athanasie Cocăceanul constată: biserica nu mai poate fi folosită pentru slujbe, iar credincioșii sunt arondați altor parohii.
1882: Se încearcă o colectă pentru reparații, dar fără izbândă.
1900: Nicolae Iorga vizitează ruinele și le numește cu tristețe „biserica părăsită“.
1916: În timpul războiului, trupele germane incendiază acoperișul; în interiorul neîngrijit, începe să crească un ulm.
1925 – 1926: Primăria Buzău propune restaurarea în planuri oficiale, dar nu se face nimic concret.
1929: Protoiereul C. N. Vasilescu descrie biserica aproape prăbușită: fără Sfântă Masă, cu ziduri crăpate și plină de murdărie.
1932: Chiar și mormântul lui Dimitrie Hrisoscoleu, unul dintre epitropi, este profanat.
1933 – 1935: Se înființează un comitet local, sprijinit de Episcopie și Comisia Monumentelor Istorice. Încep lucrările de restaurare, iar biserica e declarată monument istoric.
1935: Schimbarea hramului: ocrotitori devin „Sfinții Împărați Constantin și Elena“.
1936 – 1937: Se fac lucrări minime de consolidare a picturii, fără retușuri.
1939: Preotul Radu Antofie descoperă clopotul ctitorilor la Gomoești.
1940: Cutremurul din 10 noiembrie provoacă noi fisuri.
1941: Se fac reparații mari și se ridică turla peste pronaos.
1943 – 1944: Pictorul Sandu Dima aduce viață nouă picturii; recepția lucrărilor are loc în 1944.
1950 – 1956: Curtea și casa parohială sunt ocupate abuziv de Fabrica de In și Cânepă; după ani de demersuri, biserica le recuperează.
1955: Se introduce curentul electric.
1976: O nouă tentativă de restaurare a picturii, începută de Nicolae Stoica, rămâne neterminată.
1977: Marele cutremur lovește din nou biserica.
1983 – 1985: Sub grija părintelui Gheorghe Stanciu, biserica renaște: se consolidează zidurile, se pictează din nou prin mâna lui Octav Teodorescu și, în 1985, e resfințită.
1986: Sunt transferați aici preoții Iulian Negoiță și Apostol Vlad.
1990 – 2000: Părintele Apostol Vlad face demersuri pentru reînființarea cimitirului parohial. Prin hotărârea Consiliului Local Buzău (nr. 103/29 iulie 1999), se deschide un nou cimitir, care funcționează din 2000 și este la dispoziția credincioșilor din întreg orașul.
1996 – 2007: Prin osteneala părintelui Apostol Vlad și a comunității, se ridică paraclisul parohial – inițial gândit ca o capelă funerară, dar devenit un mic lăcaș de rugăciune în formă de navă, cu turlă pe Sfântul Altar.
2012: Parohiatul este preluat de preotul Adrian Ionescu, care se implică în demararea lucrărilor de consolidare și restaurare a monumentului istoric „Sfinții Împărați Constantin și Elena“.
2013: De la 1 iulie, se adaugă și ajutorul părintelui Octavian Pătrașcu, numit aici ca preot coslujitor.
2024: Se obținere o finanțare nerambursabilă, în cuantum de 5.000.000 lei, de la Institutul Național al Patrimoniului, sumă care acoperă jumătate din valoarea estimată a proiectului de restaurare a bisericii vechi.
2025: Încep lucrările de restaurare ale bisericii vechi, de la Gârlași.
Astăzi, biserica Gârlași STRIGĂ din nou după ajutor, dar fiecare generație a arătat că se poate ridica din ruină. De aceea, credem că și acum va fi posibilă o restaurare care să readucă frumusețea de odinioară a locașului de cult.
Întâia mărturie în piatra Bisericii
Deasupra ușii bisericii, monument istoric, o pisanie veche din piatră ne spune povestea începuturilor. La 1 aprilie 1780 s-au ridicat primele ziduri, iar în 1781 ctitorii, Mihai (Micul) Mincu și soția sa, Maria, au dăruit clopotul.
Planul lor era îndrăzneț: aici trebuia să fie un mic schit legat de Mănăstirea Poiana Mărului. Viața însă a schimbat lucrurile, iar în loc de așezământ monahal, a rămas o biserică de sat.
Poate că tocmai asta i-a dat puterea să reziste, devenind, în timp, un punct de sprijin pentru comunitate. Un loc unde piatra poartă amintirea ctitorilor, iar clopotul cheamă și azi oamenii laolaltă.
Ziduri care spun povești, dar cer ajutorul!
Biserica Gârlași a fost zidită în formă de cruce, din cărămidă și mortar de var, așa cum se construia odinioară, purtând amintirea ctitorilor și a generațiilor care au trecut pragul acestui loc.
Astăzi, biserica se află într-un stadiu avansat de degradare. Zidurile crăpate, pictura ștearsă de vreme și structura slăbită ne amintesc că acest monument istoric nu mai poate aștepta.
De aceea, restaurarea nu este doar un proiect arhitectural, ci un act de salvare a unei bijuterii de credință și de istorie. Numai cu sprijinul celor care înțeleg valoarea ei putem reda viață zidurilor care încă vorbesc.
Slujitorii de ieri și de azi
Istoria Bisericii Gârlași se leagă și de numele preoților care au slujit aici. Unii doar pentru câțiva ani, alții pentru o viață întreagă. Prin ei, biserica a rămas vie chiar și în vremuri grele.
- 1662: Părintele Gavril – unul dintre cei mai vechi slujitori menționați.
- 1681: Diaconii Dumitru și Necula – primii diaconi cunoscuți ai bisericii.
- 1793: Părintele Nițu Duhovnicul – consemnat ca slujitor la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
- 1805: Părintele Protasie – păstor al comunității în anii grei ai începutului de secol XIX.
- 1832: Părintele Ioan sin Nicolae – slujitor al bisericii tot în vremuri de încercare.
- 1835: Părintele Constantin sin Balea – numele său este legat de primele reparații.
- 1837 – 1839: Părintele Vasile – menționat ca preot la Gârlași timp de doi ani.
- 1842 – 1852: Părintele Petre – ultimul preot stabil înainte de „popa Ioniță“.
- 1865: Părintele Ioan („Popa Ioniță”) – ultimul paroh de dinainte ca biserica să rămână fără preot permanent.
- 1938 – 1945: Părintele Radu Antofie – compozitor și folclorist; readuce la viață comunitatea de la Gârlași.
- 1946 – 1948: Părintele Cosma Alexandrescu – împrejmuiește curtea cu gard nou, continuă casa parohială și întemeiază un cor.
- 1946 – 1985: Părintele Gheorghe Stanciu – slujește aici, în vremuri grele, timp de 39 de ani; reface biserica înainte și după cutremurul din 1977, se ostenește cu restaurarea din 1985.
- 1986 – 1990: Părintele Iulian Negoiță – repară acoperișul, modernizează casa parohială, inițiază un proiect de clopotniță.
- 1986 – 2013: Părintele Apostol Vlad – reînființează cimitirul parohial, ridică Paraclisul „Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului”, bun gospodar și păstor jertfelnic.
- 2000 – prezent: Părintele Adrian Ionescu – coslujitor din 2000, paroh din 2012; face demersuri pentru consolidarea și restaurarea bisericii monument istoric, precum și de ridicare a unei noi clopotnițe.
- 2013 – prezent: Părintele Octavian Pătrașcu – coslujitor, implicat în activități administrative și pastorale, susține prin faptă și cuvânt lucrările de înfrumusețare și consolidare a bisericii vechi.
Dincolo de ziduri și picturi, adevărata restaurare a bisericii s-a făcut mereu prin slujitorii și credincioșii ei. Lor le datorăm continuitatea azi.
Biserica Gârlași
este un EXEMPLU
de reziliență
În anii 1930, elevii Colegiului Hasdeu, conduși de profesorul Constantin Dumitrescu, au format un comitet de restaurare care, alături de Episcopie și Comisiunea Monumentelor Istorice (actual Institutul Național al Patrimoniului), a inițiat lucrările de refacere.
Atunci, donațiile au permis reconstruirea acoperișului și ridicarea turlei, deși cu mari dificultăți financiare.
Astăzi, la 90 de ani de la ultima restaurare importantă a Bisericii Gârlași, avem parteneriate similare cu Colegiul Hasdeu și Partida Rromilor, însă costurile imense ale materialelor, avizelor și mâinii de lucru fac din restaurare o provocare uriașă, care necesită solidaritatea tuturor.
Atunci au reușit cu puțin, pentru că au avut credință și inimă. Astăzi, ne revine nouă rândul să scriem următoarea pagină a istoriei Bisericii Gârlași.
În anii 1930, elevii Colegiului Hasdeu, conduși de profesorul Constantin Dumitrescu, au format un comitet de restaurare care, alături de Episcopie și Comisiunea Monumentelor Istorice (actual Institutul Național al Patrimoniului), a inițiat lucrările de refacere.
Atunci, donațiile au permis reconstruirea acoperișului și ridicarea turlei, deși cu mari dificultăți financiare.
Astăzi, la 90 de ani de la ultima restaurare importantă a Bisericii Gârlași, avem parteneriate similare cu Colegiul Hasdeu și Partida Rromilor, însă costurile imense ale materialelor, avizelor și mâinii de lucru fac din restaurare o provocare uriașă, care necesită solidaritatea tuturor.
Atunci au reușit cu puțin, pentru că au avut credință și inimă. Astăzi, ne revine nouă rândul să scriem următoarea pagină a istoriei Bisericii Gârlași.
Biserica Gârlași este un EXEMPLU de reziliență!